Tristetea si efectele ei negative

At�t �n calitatea de sentiment “empiric” al vie�ii, c�t �i �n calitatea de sentiment metafizic al acesteia, triste�ea are o configura�ie aporetic�, ceea ce �nseamn� c� �n ambele ipostaze ea coincide cu o situa�ie afectiv� conflictual�. Triste�ea este o form� specific� a luptelor dintre contrarii. F�r� �ndoial�, individul care se instaleaz� �n triste�e ca �ntr-un fel de concluzie afectiv� a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resim�i niciodat� nevoia de a teoretiza pe marginea ei �i de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund �i mai general. El nu va defini niciodat� triste�ea �n termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetic�, o va percepe, deci, ca o contradic�ie afectiv� intern�, ca o insatisfac�ie afectiv�, ca o indispozi�ie sufleteasc�, o va percepe a�adar, ca o expresie a ne�mplinirii vie�ii sale suflete�ti. Omul (obi�nuit), care se �ntristeaz�, se �ntristeaz� pentru c� este contrariat �n aspira�ia lui spre fericire. Triste�ea lui (triste�ea lui “empiric�”) decurge din faptul c�, �n elanul s�u spre fericire, el �nt�mpin� opozi�ia unei for�e exterioare. Din aceast� tensiune �i lupt� �ntre contrarii nu rezult� neap�rat un vid sufletesc, un “neant” psihic. Dac� nu va cunoa�te ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominat� de sentimentul triste�ii “empirice” va cunoa�te, totu�i, variatul registru al regretelor �i, pentru o anumit� perioad� de timp, va intra chiar �ntr-o stare de inactivitate, de imobilism �i se va l�sa p�truns� de perfidia otr�vit� a oboselii psihice.

Triste�ea filozofic� este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflec�iei, al medita�iei, al ra�iunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci c�nd �l conceptualiz�m, �l ra�ionaliz�m, �i atribuim un sens explicit.

Deci, exist� dou� feluri de triste�e: triste�ea ira�ional� sau prefilozofic� �i triste�ea filozofic�. Lor le corespund dou� forme specifice ale autocunoa�terii: una dintre ele este “abstract�” �i imprecis�, cealalt� este “concret�” �i exact�. Autocunoa�terea abstract� ne indic� faptul c� sentimentul triste�ii este un sentiment totalizator al vie�ii subiective, dar ea nu descifreaz� cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedeaz� ca �i cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, aceast� form� a autocunoa�terii nu se refer� �n termeni explici�i la con�inutul aporetic al sentimentului ira�ional al vie�ii. Autocunoa�terea concret�, �ns�, dezv�luie cauzele pentru care triste�ea poate deveni sentimentul concluziv al tr�irii subiective �n �ntregul ei, circumstan�� care �i permite, totodat�, s� treac� la explicitarea aporiei consubstan�iale triste�ii �i la definirea ei corect�.

F�r� �ndoial�, autocunoa�terea concret� este precedat� de autocunoa�terea abstract�. Cu alte cuvinte, reflec�ia filozofic� asupra triste�ii pleac� de la constatarea c� �n urma impactului cu existen�a apare �n con�tiin�a omului o prim� form� de “indispozi�ie”, o prim� form� de nefericire – triste�ea ira�ional� – �i se motiveaz� prin dorin�a de a revela cauza acestei “indispozi�ii”, a acestei “nefericiri”, a acestei “triste�i”. Ea ne dezv�luie faptul c� triste�ea “originar�” decurge din ne�mplinirea aspira�iei originare spre fericire, aspira�ie prezent�, �ntr-o modalitate implicit�, �n sufletul fiec�rui individ. Dar misiunea ei nu se opre�te aici. Medita�ia filozofic� trece dincolo de aceast� explica�ie oarecum tautologic�, pentru a c�uta cauzele mai concrete ale sentimentului de triste�e. Ea parvine la �ntrebarea: de ce n�zuin�a de a fi fericit �n sensul absolut al cuv�ntului este ceva ce nu se �mpline�te niciodat�? �n cursul investiga�iei care urm�re�te s� dea r�spunsul la �ntrebare �i s� descopere adev�rul, apare, �ns�, un fenomen straniu: triste�ea �ns��i evolueaz�, devenind mai profund� �i mai complex�, devenind o triste�e “filozofic�”. Aceasta echivaleaz� cu a spune c� degaj�nd cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, �n ultim� instan��, dec�t sentimentul triste�ii, noi ajungem s� transform�m triste�ea ira�ional� �n triste�e autoreflexiv�, deci �ntr-un sentiment con�tient de motiva�iile ce-l determin� s� se constituie �n pura lui specificitate – ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte – �i care se percepe pe sine ca sentiment av�nd un astfel de con�inut. Triste�ea autoreflexiv� este triste�ea devenit� con�tient� de propria ei structur� aporetic� �i, prin urmare, de propria ei “idee”, de propriul ei sens logic �i care ��i d� seama c� aceste autodezv�luiri au fost f�cute posibile de un alt �ir de autorevela�ii ale con�tiin�ei – de autorevela�iile care au deconspirat “fiin�a” subiectivit��ii ca fiind de natur� aporetic�.

Prin intermediul introspec�iei (autoobserv�rii), individul poate ajunge s�-�i �nsu�easc� ideea c� propria lui subiectivitate este format� dintr-o constela�ie de aporii: existen�a �i neantul, finitul �i infinitul, timpul �i eternitatea, ra�iunea �i sensibilitatea, puritatea �i impuritatea, contempla�ia �i ac�iunea. Descoperirea oric�ruia dintre aceste cupluri aporetice antreneaz� cu sine sensibilizarea acut� a con�tiin�ei. Se poate constata, totu�i, c�, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configura�iile amintite se ordoneaz� pe o anumit� scar� valoric�. Ideea c� fiin�a noastr� este terenul de confruntare �ntre instinctul vie�ii instinctul mor�ii ac�ioneaz� mai intens asupra registrului nostru emo�ional dec�t alte idei “subiective”.

Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice �n con�inutul �nsu�i al subiectivit��ii noastre este �n m�sur� s� produc� un �oc existen�ial. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului c� fiin�a subiectivit��ii noastre are o structur� aporetic�, este �n m�sur� s� produc�, �ns�, o adev�rat� avalan�� de �ocuri existen�iale. Aceste �ocuri amplific� intensitatea sentimentului de triste�e �i determin� con�tiin�a s� se �ncarce cu o luciditate dureroas�, care �i va permite s� descifreze configura�ia aporetic� a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de triste�e depinde de num�rul �i intensitatea “�ocurilor” amintite, iar aceste “�ocuri”, la r�ndul lor, depind de cuplurile aporetice pe care �i le autoreveleaz� subiectivitatea. Devenim din ce �n ce mai tri�ti pe m�sur� ce num�rul �ocurilor existen�iale �i al cuplurilor aporetice ce le genereaz� cresc din ce �n ce mai mult. �n urma acestui crescendo al triste�ii, con�tiin�a ��i pune cu toat� acuitatea de care este capabil� �ntrebarea: ce reprezint�, totu�i, triste�ea �n ea �ns��i? Av�nd �n fa�� suita cuplurilor aporetice �i c��tig�nd certitudinea c� determina�iile sale suflete�ti sunt aproape �ntotdeauna �ntr-o contradic�ie ireconciliabil�, subiectul uman este irezistibil �mpins spre a-�i experimenta triste�ea ce-i acompaniaz� via�a ca reprezent�nd expresia spiritual� a imposibilit��ii de a ajunge fericit �n adev�ratul sens al cuv�ntului. Concluzia filozofic� pe care �i-o aproprie omul pus �ntr-o astfel de situa�ie nu poate fi dec�t aceea c� �ncercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existen�ei, de a cuceri plenitudinea �i armonia interioar�, de a atinge, deci, adev�rata fericire, este menit� e�ecului. Putem spune c� via�a i se desf��oar� sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratat� nu este, cel pu�in �ntr-o prim� aproximare, dec�t �ns��i nefericirea. �ntr-adev�r, dac� medit�m pu�in mai ad�nc asupra lucrurilor, ne d�m seama c� nefericirea asimilat� fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece �n con�inutul ei a p�truns (fie �i numai ca o aspira�ie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit c� aspira�ia spre fericire se degradeaz� iremediabil la contactul ne�ndur�tor cu realitatea, va descoperi, de asemenea, c� nefericirea se degradeaz� �i ea: �n cele din urm� via�a �i pune surdin� �i o determin� s� involueze. Sufletul omenesc este astfel alc�tuit, �nc�t el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalit��ile de reducere a nefericirii – probabil cea mai important� – este aceea prin care fiin�a uman� o absoarbe �n sentimentul �mp�c�rii cu destinul. �n perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea ��i pierde valoarea absolut� pe care, altfel, omul este �nclinat s� i-o acorde. Dac� toate formele, procesele �i actele vie�ii au o limit� – a�a cum ne indic� destinul – de ce n-ar avea �i nefericirea o limit�? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din via�a con�tiin�ei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o �i am transformat-o �ntr-o realitate benign�.

Reflec�ia filozofic� asupra triste�ii urm�re�te, a�adar, s� scoat� triste�ea din implicitul aporetic al ipostazei sale ira�ionale, s� expliciteze �i s� conceptualizeze triste�ea ira�ional�, s� defineasc� triste�ea �n termeni aporetici sau, ceea ce este �n fond unul �i acela�i lucru, s� defineasc� aporia triste�ii �n termeni limpezi, clari. Originar, triste�ea nu este altceva dec�t o indispozi�ie sufleteasc�, o nefericire calm�, potolit� a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict “invizibil” �ntre contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat �i, �n ultim� instan�� a unei aporii. Dar aporia triste�ii originare este o stare latent�. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de c�tre reflec�ia filozofic�. Perceperea noastr� ini�ial�, perceperea noastr� “abstract�” se mul�ume�te cu semnalarea unui sentiment al via�ii destul de confuz, destul de nel�murit: un gen de indispozi�ie sau de nefericire potolit� �i calm�. Numai reflec�ia filozofic� este capabil� s� disting� �n sentimentul originar al triste�ii prezen�a unei aporii latente.

Prin medita�ia asupra substratului ira�ional al triste�ii, ca �i prin compararea structurii ei cu structura aporetic� a “fiin�ei” subiectivit��ii umane, noi am transformat-o �n sentiment filozofic. �n aceast� calitate, ea reverbereaz� �nspre manifest�rile “fiin�ei” subiectivit��ii noastre – manifest�ri care au ajutat-o s� se constituie �i a c�ror expresie concluziv� este p�n� la un anumit punct – pentru a le impregna cu propriul e con�inut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi �n el, pentru a le introduce a�adar �n propria ei substan�� concluziv�. Desigur dac� subiectivitatea noastr� este, �n esen�a ei, o form� de existen�� confiscat� de principiul aporiei, cum am putea noi s� nu fim tri�ti? Dar �i reversul este adev�rat: dac� triste�ea (filozofic�) este un sentiment ocazionat �i chiar secretat, �ntr-un anumit moment de unele tr�iri ale con�tiin�ei, cum am putea noi s�-i interzicem de a se re�ntoarce la ele, pentru a le infuza fiec�reia �n parte propriul ei con�inut? Iat� cum, de la un moment dat, via�a sufleteasc� a omului – �n�eleas� ca o sum� de acte �i st�ri diverse – ajunge s� fie dominat� de acest sentiment al triste�ii.