Obiceiurile de la sat rămân intacte când superstiţiile se leagă, deodată, de boală şi de sănătate. Lucrurile de preţ trebuie protejate şi arătate lumii deopotrivă, atunci când tradiţia iese în lume, la un festival sau la vreun concurs, unde participanţii nu se bat pe premii, ci pe originalitate şi exotism.
Căluşul, cel mai vechi dans românesc desprins din culturi străine, se mai joacă azi de dragul moştenirii pe care căluşarii au primit-o din tată-n fiu. Costumele cusute cu flori, cu fustă şi pălării, capătă valoare când numără câteva zeci de ani. Dansul, pe cât de vechi pe atât de actual pe uliţele satului, a prins repede în sârbă şi tinerii care, încălţaţi în opinci, ar merge mai degrabă la discotecă decât la hora satului. Cu datina pe scenă
Căluşul este un obicei românesc practicat de Rusalii şi ţine de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiţia populară dacă Căluş, Căluţ sau Călucean. Piesele din „echipamentul“ căluşarilor poartă şi ele denumiri care amintesc de numele zeului, mişcările dansului simbolizând tropăiturile şi comportamentul cabalin.
Pe lângă venerarea zeului, dansul este şi un prilej de adorare a strămoşilor deoarece sâmbăta de dinaintea Rusaliilor este cunoscută şi sub denumirea de Moşii de Vară. Acum, Căluşul se dansează în special în perioada Sărbătorilor de Iarnă sau ori de câte ori este cerut în spectacol.
Tradiţia şi-a pierdut din stricteţe de îndată ce ţara se arată lumii prin folclor şi datini care, scoase de pe uliţa satului, capătă imaginea spectacolului. Căluşul se poate juca oricând şi oriunde dacă există cerere. „Pentru a ne arăta drept o populaţie exotică, ne prezentăm în lume cu ce avem mai deosebit. Este o mare greşeală pentru că toate tradiţiile ajung să fie dansuri de scenă, fără pic de miez“, spune etnologul Ioana Popescu.
Ritualul arhaic al dacilor
Obiceiul românesc de a juca căluşul a trecut în sfera divertismentului în perioada comunistă şi a devenit, din dansul mistic şi mitic, o demonstraţie de acrobaţie.
„Era foarte jucat pe scenă la Cântarea României. Săriturile peste bâtă erau chiar o reprezentaţie de circ ca să dea bine şi să distreze. Îşi pierdea din valoare, iar dansul nu mai avea simbolurile originale de luptă şi de bărbăţie. Taina legatului în căluş, care era un procedeu secret, se făcea în lumina reflectoarelor, ca şi acum“, este de părere Ioana Popescu.
Intrat din 2006 drept capodoperă în patrimoniul material al UNESCO, căluşul este dansul care dă originalitate tradiţiilor româneşti.
„În partea de sud a ţării, căluşul încă mai poartă vechile simboluri. Oamenii au înţeles că nu în acrobaţii constă acest joc, ci în simbolistică. Au reapărut personajele-cheie, Vătaful şi Mutul. Cu toate astea, tentaţia de a redeveni acrobaţie este foarte mare. Pentru un divertisment cât mai colorat şi zgomotos, România urcă căluşarii pe scenă“, adaugă etnologul.
Căluşul, cel mai vechi dans românesc desprins din culturi străine, se mai joacă azi de dragul moştenirii pe care căluşarii au primit-o din tată-n fiu. Costumele cusute cu flori, cu fustă şi pălării, capătă valoare când numără câteva zeci de ani. Dansul, pe cât de vechi pe atât de actual pe uliţele satului, a prins repede în sârbă şi tinerii care, încălţaţi în opinci, ar merge mai degrabă la discotecă decât la hora satului. Cu datina pe scenă
Căluşul este un obicei românesc practicat de Rusalii şi ţine de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiţia populară dacă Căluş, Căluţ sau Călucean. Piesele din „echipamentul“ căluşarilor poartă şi ele denumiri care amintesc de numele zeului, mişcările dansului simbolizând tropăiturile şi comportamentul cabalin.
Pe lângă venerarea zeului, dansul este şi un prilej de adorare a strămoşilor deoarece sâmbăta de dinaintea Rusaliilor este cunoscută şi sub denumirea de Moşii de Vară. Acum, Căluşul se dansează în special în perioada Sărbătorilor de Iarnă sau ori de câte ori este cerut în spectacol.
Tradiţia şi-a pierdut din stricteţe de îndată ce ţara se arată lumii prin folclor şi datini care, scoase de pe uliţa satului, capătă imaginea spectacolului. Căluşul se poate juca oricând şi oriunde dacă există cerere. „Pentru a ne arăta drept o populaţie exotică, ne prezentăm în lume cu ce avem mai deosebit. Este o mare greşeală pentru că toate tradiţiile ajung să fie dansuri de scenă, fără pic de miez“, spune etnologul Ioana Popescu.
Ritualul arhaic al dacilor
Obiceiul românesc de a juca căluşul a trecut în sfera divertismentului în perioada comunistă şi a devenit, din dansul mistic şi mitic, o demonstraţie de acrobaţie.
„Era foarte jucat pe scenă la Cântarea României. Săriturile peste bâtă erau chiar o reprezentaţie de circ ca să dea bine şi să distreze. Îşi pierdea din valoare, iar dansul nu mai avea simbolurile originale de luptă şi de bărbăţie. Taina legatului în căluş, care era un procedeu secret, se făcea în lumina reflectoarelor, ca şi acum“, este de părere Ioana Popescu.
Intrat din 2006 drept capodoperă în patrimoniul material al UNESCO, căluşul este dansul care dă originalitate tradiţiilor româneşti.
„În partea de sud a ţării, căluşul încă mai poartă vechile simboluri. Oamenii au înţeles că nu în acrobaţii constă acest joc, ci în simbolistică. Au reapărut personajele-cheie, Vătaful şi Mutul. Cu toate astea, tentaţia de a redeveni acrobaţie este foarte mare. Pentru un divertisment cât mai colorat şi zgomotos, România urcă căluşarii pe scenă“, adaugă etnologul.
