vineri, 11 martie 2011

Castravetele

Castravetele (Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben şi cel verde etc., şi este cultivat pe scară largă. Provine din India şi este cultivat în regiuni tropicale şi temperate. Se cultivă în numeroase varietăţi, datorită diversităţii fructelor.Planta de castravete este o viţă târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care creşte agăţându-se pe spaliere sau alte structuri de susţinere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperă fructul. Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, şi poate creşte până la 60 cm, cu un diametru de 10 cm. De obicei creşte de cam de 10 cm lungime. Castraveţii pot fi mâncaţi în stare crudă sau muraţi (murături).Planta se dezvoltă dintr-o sămânţă închisă. Din punct de vedere ştiinţific, rezultatul polenizării plantei de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca şi în cazul roşiilor şi a dovlecelului, de exemplu, este arbitrară şi se bazează în principal pe folosirea acestuia în bucătărie.
Înflorire şi polenizare
Cîteva varietăţi de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără seminţe, pentru aceste varietăţi polenizarea reducându-le potenţialul calitativ. De obicei aceste varietăţi sunt crescute în sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt preferate soiurile de castravete care pot produce seminţe şi care necesită polenizare. Polenizarea acestor varietăţi este făcută de albine, bondari şi diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-şi aducă stupii în preajma terenurilor însămânţate cu legume.
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate creşte strâmb. Fructele parţial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă peţiol dar galbene şi prost formate lângă locul unde a fost floarea.
Aliment
Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la 100 grame, din care carbohidraţi aproximativ 3,63g, grăsimi 0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027 mg, vitamina B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 şi B9, vitamina C 2,8mg, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc.
Castravetele este cules când are culoarea verde, şi poate fi consumat crud sau murat. De asemenea, varietăţile fără seminţe sunt folosite în industria decoraţiunilor alimentare. Pentru murat se folosesc îndeosebi castraveţii a căror formă nu este aşa de plăcută ochiului, cei cu formă neregulată, prea groşi sau strâmbi, sau cu coaja grunzuroasă. Pentru murare se foloseşte de obicei saramura sau oţetul, în combinaţie cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce conţinutul de vitamine din legume, dar le păstrează în nişte valori crescute faţă de alte procedee de conservare (de exemplu, fierberea). În plus, le conservă pentru mai mult timp. Gustul deosebit şi multiplele întrebuinţări pe care le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a unei componente cam indigeste a castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesă de rezistenţă a alimentaţiei umane, în special alături de produse din carne, în sezonul rece.
Istoric
Castravetele este cultivat de cel puţin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franţa, care amintesc de cultivarea castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menţionat în legenda lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraş Ur, fiind consumat de către locuitorii acestuia. Unele surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenenţa sa la bucătăria bulgărească şi turcească vin să întărească această teorie. Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este numit "vilwos") şi în peninsula italică, unde populaţia este foarte amatoare de această legumă. Fructul castravetelui este menţionat şi în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o plantă foarte răspândită în Egipt, chiar şi sclavilor israeliţi: Ne amintim de Peşte, pe care l-am avut pe mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveţi, pepeni, praz, ceapă, usturoi. Israeliţii vor rămâne, astfel, foarte ataşaţi de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele lor tradiţionale de sărbători.
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveţi la fiecare masă, indiferent de anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem artificial de creştere a fructelor şi legumelor în condiţii speciale, similar cu o seră agricolă, pentru a asigura prezenţa pe masa împăratului a legumei sale favorite. Sistemul de creştere era combinat, pe timpul zilei vasele cu plante de castravete fiind ţinute la soare, apoi puse la adăpost în zone acoperite, la căldură, sau erau acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite circulaţia curenţilor de aer. Aceste pânze erau numite specularia.
În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existenţa unui castravete foarte mic, probabil soiul cornişon, care creşte nu mai mare de 8 cm şi are coaja neregulată, cu broboane şi grunji. Plinius descrie şi pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele cercetări spun că ar fi fost vorba de o plantă diferită, un soi de castravete sălbatic, necultivat. Totodată, este menţionată folosirea fructului castravetelui pentru tratarea muşcăturii de scorpion, pentru cei cu vederea slabă şi pentru a îndepărta şoarecii din hambare. Nevestele care doreau să rămână însărcinate îi purtau la cingătoare, la fel şi moaşele chemate la câte o naştere mai grea, şi îi aruncau după ce copilul se năştea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franţa secolului al XI-lea) se creşteau castraveţi. Ei au fost introduşi în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduţi, apoi reintroduşi după 250 de ani. În Lumea Nouă, castraveţii au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu expediţiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se numeşte Canada, spunea că a găsit castraveţi imenşi în zona oraşului Montreal. În secolele XV-XVII, vânătorii europeni de blănuri, comercianţii, exploratorii, vor face schimburi şi trocuri cu popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii şi din zona Munţilor Stâncoşi au învăţat de la conchistadori cum să cultive legumele şi fructele europene. Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord şi de Sud. Ei au învăţat să cultive soiuri de castraveţi şi de pepeni şi le-au adăugat rapid în alimentaţie, pe lângă soiuri de porumb, fasole, şi altele din aceeaşi familie a cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel şi tărtăcuţă. Triburile Iroqueze cunoşteau deja planta, la momentul la care au fost vizitaţi de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în care se descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina Guvernatorului”. Acolo sunt descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care şi „ţelină, sfecle, morcovi, care cresc aici mult mai mari şi mai dulci decât sunt îndeobşte cunoscute în Anglia. Sunt aici şi soiuri de dovleac şi de castravete de care nu aveam cunoştinţă înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conţine observaţiile sale referitoare la plantele pe care le întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creşterea verdeţurilor de bucătărie, toate soiurile cunoscute în Anglia şi altele noi, şi care sunt mai mari şi mai gustoase”. Câţiva ani mai târziu apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în care se specifică faptul că verdeţurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de îmbolnăviri pe timpul verii şi că legumele crude nu trebuie consumate de către copii. Castravetele a fost unul din legumele marcate de această proastă reputaţie, fiind retras din alimentaţia umană şi păstrat doar pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se şi numele în engleză din cucumber în cowcumber. Nefiind preferat în alimentaţie, soiurile de castravete au degenerat, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, transformându-se într-o plantă de dimensiuni reduse, cu inflorescenţă redusă şi cu fructe foarte mici.
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a informat de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a consumat castraveţi. Şi cred că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva zile.”
Industrie
În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele mai consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuinţat în diverse creme şi loţiuni pentru ten, având un efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind uşor astringent. Totodată, aroma de castravete proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu