In 1919, la sfarsitul primului razboi mondial si dupa pacea de la Versailles, incheiata intre Franta si aliatii sai si Germania la 28 iunie, s-au modificat din nou granitele statelor europene : au disparut marile imperii si a devenit posibila crearea unor noi state sau reconstituirea altora mai vechi. Crearea unei intregi multimi de state mai mici situate la granitele celor doua mari puteri existente inca, Rusia si Germania, facea foarte vizibil faptul ca acestea nu puteau fi in situatia de a se apara singure. Pericolul era cu atat mai evident cu cat nici una din cele doua mari puteri nu recunostea prevederile respectivului tratat, Rusia pentru ca era elaborat de tarile capitaliste, deci dusmani prin excelenta, iar Germania pentru ca prin normele acestuia erau luate o serie de masuri punitive impotriva ei.
Aplicarea prevederilor tratatului nu se putea face decat prin forta sau conciliere, prima insemnand respectarea actului de catre Germania si ignorarea Rusiei, iar a doua acceptarea unei serii de concesii Germaniei si gasirea unui modus vivendi cu Rusia, dar contradictiile dintre castigatorii razboiului au facut sa nu se aplice nici una dintre aceste solutii. Europa era deci amorfa, fara un Concert european, fara un drept public european si chiar fara echilibrul european al Vienei. Daca statele mici nou aparute pe scena politica europeana nu erau in situatia de a se apara singure, nici Europa nu era in stare sa-si rezolve singura problemele.
Faptul ca Europa nu reusea sa-si rezolve probleme prin forte proprii insemna ca nici nu mai detinea suprematia intre statele lumii, din urma apropiindu-se vertiginos Statele Unite ale Americii, care tindeau tot mai mult sa devina o putere europeana. Cu o economie care inregistra tot mai multe succese, un sistem politic echilibrat si o democratie bine temperata, America parea a nu avea nimic in comun, cel putin din aceste puncte de vedere cu batranul continent ale carui traditii ar fi trebuit, macar teoretic, sa le mosteneasca. Nu existau mosteniri monarhice si nici tendinte hegemonice ori totalitare, fapt care face ca aceasta sa poata aborda domeniul relatiilor internationale dintr-o alta perspectiva decat cea continentala, clasica, manifestand in acelasi timp neincredere fata de aceasta din urma si respingand conceptul de drepturi istorice. America se opunea acelor Directorate ale puterii care permiteau statelor mari sa-si impuna vointa in fata celor mici, considerand ca universalizarea democratiei de tip american va aduce pacea pe toate continentele, aceasta fiind de altfel misiunea Americii, de a se pune in slujba umanitatii.
Woodrow Wilson, presedintele american al momentului, considera necesara realizarea unei organizatii colective de aparare si securitate, formata printr-o asociere a mai multor natiuni care sa-si acorde mutual garantii de independenta politica si de integritate teritoriala, indiferent de marimea acestora. In situatia in care in Rusia se instaurase deja regimul bolsevic, scotand acest stat, care condamna capitalismul si burghezia europene, din randul tarilor europene, Occidentul incerca sa-si creeze un cordon sanitar de state ostile noului regim politic rus si care refuzau sa recunoasca legitimitatea acestuia. Tensiunea existenta in aceste momente intre cele doua extreme ale continentului facea imposibil orice dialog si modalitate de rezolvare pe cale amiabila a diferendelor, Rusia sovietica fiind absolut ostila formulei statelor unite ale Europei, acestora opunandu-le statele unite ale lumii, desigur ale unei lumi convertite la socialism. Era pentru prima data in istoria Europei cand era necesara interventia unei puteri din afara continentului pentru aplanarea tensiunilor, de aceea la Conferinta de pace din 1919 s-a discutat pe baza unui plan american care renunta la politica de echilibru pe care o promovase Europa dupa Viena (1815) si adopta strategia intitulata de partea americana new diplomacy, strategie in care aceasta juca rolul de arbitru. Statele europene luate separat nu aveau in ochii presedintelui american nici o importanta din punct de vedere al presedintilor acestora, ci din punct de vedere al popoarelor lor. Dominat de convingeri universaliste, Wilson nu gandea in termeni de Europa, ceea ce unii istorici ii vor reprosa, ci intr-o perspectiva mondialista, impunand elaborarea unui pact de constituire a unei organizatii supranationale In acest context Wilson, deloc interesat de soarta continentului ca intreg, era hotarat sa distruga sistemul ²echilibrului de putere² in care vedea cauza principala a razboiului si sa-l inlocuiasca apoi cu o Europa a nationalitatilor, in care frontierele sa fie trasate conform vointei populatiilor iar statele sa fie egale in drepturi. Termenii in care acesta gandea erau universalisti si nu aveau adesea nici o legatura cu entitatea Europeana, care pentru el nu avea decat un sens pur geografic. In contrast cu Wilson, omul politic francez Georges Clemenceau era adeptul unei ²Europe a dreptului,² iar englezul Lloyd George era pe deplin atasat de conceptul de echilibru european.
In contextul instituirii acestui nou raport de forte pe plan mondial era necesar ca pentru pastrarea acestuia sa se instituie un sistem de securitate colectiva, motiv pentru care la 25 ianuarie 1919, a fost creata Societatea (Liga) Natiunilor (a carei intrare in vigoare a avut loc la 10 ianuarie 1920), un organism mondial si nu european, guvernamental, insarcinat cu realizarea si mentinerea securitatii colective, ²dezvoltarea colaborarii intre popoare, garantarea pacii si securitatii internationale.² Statutul Ligii Natiunilor a fost semnat de treizeci si unu de state fondatoare (dintre care patru dominioane si India), printre care si Romania (un reprezentant al Romaniei, Nicolae Titulescu, fiind presedintele Ligii de doua ori, in 1930 si 1931, desi statutul organizatiei prevedea un singur mandat). Acestor state li s-au adaugat in urmatoarele doua luni inca treisprezece state care nu participasera la razboi. Statele Unite, care conform Constitutiei americane nu aveau dreptul de a incheia aliante pe timp de pace, nu au facut parte din organizatie, desi au avut un rol important in crearea acesteia, Germania va adresa la 24 septembrie un memorandum cuprinzand conditiile intrarii in organizatie, (un loc permanent in Consiliu, exceptarea de la aplicarea sanctiunilor de razboi, acordarea de mandate coloniale, retragerea acuzatiei de singura responsabila a declansarii razboiului) iar URSS va deveni membra a Ligii Natiunilor abia in 1934.
Principalele organisme ale Ligii au fost Adunarea, Consiliul si Secretariatul, condus de un secretar general, pe langa acestea existand si o serie de organisme auxiliare sau care aveau relatii cu Liga, si anume Curtea Permanenta de Justitie Internationala, Organizatia Internationala a Muncii etc., organisme care vor functiona si atunci cand Liga Natiunilor va deveni Organizatia Natiunilor Unite. Adunarea era alcatuita din reprezentantii tuturor statelor membre (cate trei pentru fiecare stat), fiecare membru dispunand de cate un vot. Consiliul, organul executiv al Ligii, in cadrul caruia deciziile erau luate in unanimitate, era format din membrii permanenti desemnati de Pactul Ligii (reprezentanti ai principalelor puteri aliate si asociate) si membrii nepermanenti, alesi de Adunare. Secretariatul era alcatuit din secretarul general, numit de Consiliu, cu aprobarea majoritatii membrilor Adunarii, si din personalul necesar exercitarii atributiilor acestuia. Sediul Ligii a fost stabilit la Geneva, unde functionau si principalele organisme, iar documentul care a stat la baza organizarii si a desfasurarii activitatii Ligii l-a constituit Pactul Ligii. Acesta definea scopul organizatiei, prevazand o serie de masuri destinate reducerii inarmarilor, definind modalitatile de lupta impotriva agresiunii prin intermediul sanctiunilor economice. Statele membre aveau obligatia de a respecta si mentine integritatea lor teritoriala si independenta politica in fata oricarei agresiuni externe, precum si aceea de a supune orice diferend dintre ele reglementarii pasnice. In cazul recurgerii la razboi din partea unui stat membru, aceasta era considerata agresiune la adresa tuturor celorlalte state membre, care erau obligate sa rupa orice legaturi economice cu statul respectiv.
In aceasta perioada, odata cu limitarea, cel putin teoretica, a posibilitatilor izbucnirii razboiului prin norme si principii de drept care reglementau relatiile dintre state, se face simtit tot mai mult avansul unor concepte precum dreptul pacii, ale carui norme ofereau, alaturi de aplicarea sistemului de securitate colectiva, posibilitatea de a se apara statelor mici si mijlocii.
Crearea Ligii Natiunilor a scos insa la iveala si o serie de tensiuni intre unele state membre: Franta, de exemplu, dorea sa se asigure impotriva pericolului german dar si o anumita hegemonie in Europa, Marea Britanie urmarea aceleasi obiective ca si Franta, dar si consolidarea imperiului colonial, iar statele mici si mijlocii sa-si asigure securitatea prin obtinerea sprijinului din partea marilor puteri. De asemenea, crearea acestui organism international a provocat si discutii pe tema unificarii europene, contele Coudenhove-Kalergi publicand in 1930 un nou proiect unional care considera ca trebuia sa existe o legatura organica intre Societatea natiunilor si federatia europeana care se va crea si care urma sa aiba aceeasi structura cu a Societatii. Conceptia antidemocrata a acestui plan era data de faptul ca in articolele sale se prevedea ca membrii federatiei sa aiba aceleasi drepturi economice in coloniile africane ale oricarui stat federal, in celelalte cetatenii Europei urmand sa se bucure de regimul natiunii cele mai favorizate. Un alt proiect unional, apartinand Uniunii Internationale a juristilor, propunea o Uniune europeana internationala compusa din uniuni zonale si o reforma a Pactului Societatii Natiunilor. In acelasi context, planul de uniune europeana al ministrului de externe francez A. Briand a fost prezentat si Ligii Natiunilor in cadrul primei Conferinte europene din septembrie 1929, ideea principala a acestuia fiind aceea a instituirii de legaturi de solidaritate intre statele care ar fi format uniunea europeana, uniune care nu trebuia sa se substituie Ligii Natiunilor. Planul afirma ca era necesara existenta solidaritatii intre natiunile europene pentru ca acestea sa-si dea seama de unitatea lor geografica si sa ajunga la un pact continental sau regional, in care sa fie respectate suveranitatea statelor aderente. Problemele economice trebuiau sa se subordoneze celor politice, progresul economic fiind dependent de problema securitatii. Ideea principala a planului fiind cea a uniunii, si nu a unitatii, Briand considera ca o federatie poate ajunge la cooperare economica doar dupa o eventuala intelegere politica intre participanti, intelegere in urma careia s-ar putea constitui o Piata Comuna si initia o politica vamala aferenta. In opinia lui Briand Uniunea europeana preconizata nu trebuia sa diminueze cu nimic rolul Ligii Natiunilor, institutie in cadrul careia ideea europeana isi gasise pentru prima data exprimarea sa politica, ci chiar sa se afle in subordinea acesteia, dupa numeroase dezbateri de idei privind modul de functionare a uniunii, Societatea Natiunilor adoptand la 17 septembrie 1930 rezolutia privind crearea acesteia. Realizarea acesteia nu a fost insa posibila, pe langa dificultatile economice, si datorita ideilor revizioniste care incepusera sa apara in Germania cu privire la atasarea Austriei, a ²conceptiei atomiste² asupra Europei opusa celei organice pe care o includeau planurile de uniune, situatii urmate si de moartea initiatorului.
Liga Natiunilor a incetat sa mai functioneze odata cu inceputul celui de-al doilea razboi mondial, desi formal hotararea de dizolvare a ligii a fost adoptata dupa intrarea in vigoare a cartei O.N.U., la 18 aprilie 1946. Chiar daca nu a reusit sa-si atinga obiectivele, Liga Natiunilor a demonstrat rolul pozitiv pe care il pot avea organismele internationale in mentinerea pacii si a securitatii mondiale, a acumulat experienta necesara pentru crearea ansamblului de institutii interguvernamentale necesare pentru reluarea procesului in cadrul O.N.U., dar si pentru derularea procesului de integrare europeana.
Cu tot esecul ulterior, datorat nu doar refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles si de a aproba ca Statele Unite sa-si asume sarcina si datoria de aparare reciproca a integritatii teritoriale si a independentei tarilor membre, este una dintre cele mai importante realizari politice ale secolului trecut, un prim pas catre ceea ce avea sa insemne si sa devina Comunitatea Europeana. In opinia criticilor vremii principala greseala a Ligii natiunilor era aceea de a crede ca se putea inlocui principiul echilibrului cu cel al securitatii colective, cand normala ar fi fost o sinteza intre acestea, tinandu-se cont de avantajele pe care principiul securitatii colective le-ar fi putut adauga celui al echilibrului. Istoricul Jean Bainville considera ca tratatele de constituire a ligii aveau o foarte pronuntata caracteristica morala, si nu una politica, fiind mai potrivit cititorilor Bibliei decat actorilor politici. Dar daca internationalismul lui Wilson a provocat respingerea tratatului de la Versailles si implicit a pactului Societatii Natiunilor, nici interventionismul si protectionismul excesive ale urmatorului presedinte american, Warren Harding, nu au facut viabile aceste institutii, nici acesta neacordand prea mare importanta principiului echilibrului. Pe tot parcursul razboiului rece Statele Unite au oscilat, din punct de vedere al politicii externe, intre aceste doua curente politice, interventionismul si izolationismul.
Agresiunea Italiei asupra Etiopiei (1935-1936), precum si modul in care au decurs relatiile dintre aliatii din timpul razboiului, invingatorii, si cele dintre aliati si Germania invinsa a jucat si el un rol in esecul Ligii Natiunilor, rivalitatile dintre Anglia si Franta, de exemplu, permitand Germaniei sa ceara rediscutarea prevederilor tratatului de la Versailles (rediscutare urmata de remilitarizarea zonei renane), in timp ce Rusia, urmare a tratatului incheiat cu Germania la Rapallo din 1922, si-a putut relua activitatile diplomatice blocate pana atunci, iar Germania sa nu respecte o serie de prevederi ale Tratatului de la Versailles au constituit lovituri suficient de grele pentru eficacitatea Ligii. Loviturile nu au venit insa doar de pe continentul european, ci si din afara lui, din Orientul indepartat, odata cu atacul Japoniei asupra Manciuriei in 1931 si transformarea acesteia intr-un stat vasal. Desi Societate Natiunilor fusese deja destul de serios zguduita de criza economica din 1929, cea mai importanta lovitura a constituit-o totusi retragerea si reinarmarea Germaniei, in 1933, fapt ce a facut posibila ascensiunea tot mai puternica a fascismului in conditiile in care democratiile europene nu erau inca suficient consolidate pentru a constitui un obstacol in fata ideologiilor fie comuniste, fie fasciste, desi acestui ultim caz istoricii afirma ca nu i s-a acordat suficienta atentie in epoca pentru a putea fi evitate ororile pe care le-a produs in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Faptul ca in momentul reinarmarii germane din 1935, a remilitarizarii Renaniei in 1936, a anexarii Austriei si a Sudetului in 1938 si a Boemiei si Moraviei in 1939 puterile aliate nu au luat masuri clare impotriva Germaniei si nu le-au acordat o maxima importanta a contribuit la prabusirea Europei si a lumii.
Printre principalele realizari ale Ligii ar putea fi amintite adoptarea statutului Curtii Permanente de Justitie Internationala, la 13 decembrie 1920; incheierea, la 20 aprilie 1921, a Conventiei, Statutului si Protocolului asupra regimului cailor navigabile de interes international, documente care stabilesc un cadru juridic unitar privind utilizarea cailor navigabile considerate a fi de interes international si conform caruia statele contractante sunt obligate ca in portiunile de cai navigabile de sub suveranitatea lor sa acorde regim de egalitate deplina navelor, bunurilor si cetatenilor celorlalte state contractante, precum si facilitati fiscale sau vamale, diferendele fiind de competenta Curtii Permanente de Justitie Internationala; adoptarea, la 16 septembrie 1928, a Conventiei referitoare la sclavie, statele semnatare angajandu-se in vederea inlaturarii oricarei forme de exploatare umana; adoptarea, ala 16 septembrie 1928, a Actului general pentru rezolvarea pasnica a diferendelor internationale, stabilind modul de functionare a concilierii, arbitrajului si justitiei internationale ca mijloace de reglementare pasnica a diferendelor internationale. Diferendele cu caracter juridic erau supuse Curtii Permanente de Justitie Internationala, celelalte concilierii, iar in cazul in care nu puteau fi rezolvate astfel se recurgea la procedura arbitrajului.
In acelasi timp, ca urmare a evenimentelor din Europa occidentala, statele din estul Europei incearca sa isi creeze, la 14 august 1920, propriul organism regional care sa le reprezinte interesele economice si politice, si anume Mica Intelegere, din care faceau parte Cehoslovacia, Iugoslavia iar din aprilie 1921 si Romania, organism asupra existentei caruia marile puteri si Societatea Natiunilor si-au exprimat acordul si atunci cand omul politic roman Take Ionescu aderarea Poloniei si a Greciei, in august 1920. Alianta se considera a fi un nucleu al Societati Natiunilor si dorea sa puna in practica principiile Pactului Societatii, eliminand din statutul sau ceea ce ar fi fost contrar principiilor forului de la Geneva. In cadrul Micii Intelegeri au existat preocupari privind alcatuirea unui plan economic comun, care pastra insa suveranitatea fiecarui stat participant, in 1930 semnandu-se un acord politic comun referitor la solutionarea problemelor comune cu caracter economic si la rationalizarea industriei si agriculturii. In februarie 1933, prin elaborarea si aprobarea Statutului Consiliului economic al Micii Intelegeri s-au stabilit principiile de cooperare economica bazate pe deplina egalitate in drepturi si pe neamestecul in treburile interne, trecandu-se de la ideea crearii unei entitati politice la cea a infiintarii unei comunitati economice care sa respecte suveranitatea statelor participante. In cadrul organizatiei au fost vehiculate atat idei federale democratice, cat si principii de drept international referitoare la respectul pentru contractele si documentele interguvernamentale elaborate in spiritul Ligii Natiunilor, la egalitatea deplina in drepturi, non-imixtiunea in treburile interne si dreptul popoarelor de a-si hotari singure destinul.
In ceea ce priveste activitatea Romaniei in cadrul Ligii Natiunilor, aceasta a fost reprezentata in special de Nicolae Titulescu. Se pare ca acesta si-a dat seama de unele imperfectiuni in modul de functionare al a Ligii, daca se tine cont de afirmatia sa ca ²intre un mecanism defectuos, organizat in vederea pacii, si razboi, alegerea mea se indreapta catre primul.²
mss pt referat :) :))
RăspundețiȘtergere;)