Hitler

Aparut ca miscare de contracarare a comunismului, fascismul se va dovedi o ideologie (acest termen fiind negat de catre unii specialisti in legatura cu fascismul) cel putin la fel de periculoasa ca si comunismul. Ambele se bazau pe notiuni si valori absolute, comunismul pe egalitatea absoluta, fascismul pe inegalitatea absoluta ca replica data comunismului. Aparut in Italia ca miscare de fidelitate fata de traditia italiana si de revenire la gloria Romei antice, fascismul punea accent pe discursul ultranationalist iar adeptii acestuia erau intoleranti cu cei care considerau ca urmareau interese individuale sau de clasa, condamnau liberalismul si democratia considerandu-le ideologii care puneau drepturile individului mai presus de datoria nationala, considera inutil sistemul parlamentar si considerau ca succesul lor pretindea supunerea neconditionata a tuturor italienilor.

Fascismul si-a gasit adepti printre aristocrati si clasa mijlocie, precum si printre industriasii care detestau socialismul si comunismul. Pierderea primului razboi mondial si esecul republicii de la Weimar (prima guvernare democratica a Germaniei, dar nu destul de eficienta) si mai ales faptul ca reprezentantii acesteia acceptasera prevederile Tratatului de la Versailles prin care Germania era facuta responsabila pentru inceperea razboiului si obligata sa plateasca despagubiri au determinat conducatorii militari sa adopte o atitudine ostila fata de prevederile tratatului si de noua guvernare si sa finanteze o armata paralela care sa mentina puterea militara si spiritul eroic al Germaniei. Tensiunile dintre Republica de la Weimar si stanga socialista pe de o parte si dintre aceasta si dreapta fascista pe de alta au dus la o serie intreaga de miscari si greve care paralizau activitatea Germaniei. Punctul culminant l-a constituit puciul organizat de armata rebela impotriva republicii si cucerirea Berlinului de catre acesta pe de o parte, iar pe de alta inflatia fara egal pe care o declansase demararea procesului de despagubire si care a facut imposibila plata datoriilor, situatia dezastruoasa fiind pusa, de catre organizatiile nationaliste, pe seama guvernului de la Weimar. Situatia a fost favorabila preluarii puterii de catre Partidul Nazist, partid ca 525f52f re reprezentase initial muncitorii germani, dar al carui conducator suprem (fuhrer) fusese Adolf Hitler. Biografia sa era deci cunoscuta, chiar daca pana atunci actionase in ilegalitate, si se bucura de simpatie in randul maselor, iar faptul ca in Italia fascismul cunostea tot mai multe succese a fost un atu suplimentar. Republica de la Weimar, din care facea parte elita dreptei moderate germane, in urma crahului financiar din 1929 a fost cuprinsa de teama unei revigorari a stangii si in urma unor esecuri ale cancelarilor apartinand dreptei moderate, a fost nevoita sa accepte in fruntea cabinetului un reprezentant al dreptei radicale, la 30 ianuarie 1933, pe Hitler care, imediat ce a preluat functia a instaurat un regim dictatorial. Un incident petrecut in cladirea Reichstagului a constituit pretextul inceperii campaniei de suprimare a acestora, scotand in afara legii partidul marxist si suprimand dreptul la libera exprimare. A fost instituit un nou stat, fiind suprimate toate sindicatele si inlocuite cu un singur front al clasei muncitoare, aflat sub controlul partidului nazist, cum era si justitia. Gestapo-ul, politia secreta nazista infiintata inca din aprilie 1933 avea dreptul de a controla si aresta pe oricine, iar noul Minister al Propagandei se ocupa de eliminarea spiritului iluminist din orice creatie artistica si inlocuirea lui cu elementele crezului nazist. Componentele esentiale ale discursului nazist le-au constituit accentul pus pe superioritatea poporului german, care in opinia fuhrer-ului facea parte din rasa superioara ariana, precum si atacul impotriva evreilor pe motive rasiale, materializat in confiscarea bunurilor, excluderea din afaceri sau din orice domeniu de activitate, culminand cu ridicarea cetateniei germane a evreilor si interzicerea casatoriilor mixte pentru a nu corupe o rasa superioara prin amestecarea sangelui, ceea ce ar fi fost o insulta. Solutia a fost epurarea, prin violenta si prin moarte, a Germaniei de elementele inferioare. Poporul superior trebuia sa aiba drepturi superioare, motiv pentru care clauzele Tratatului de la Versailles, care il puneau intr-o pozitie inferioara, trebuiau anulate, tot la fel cum trebuiau sa dispara si evreii sau slavii ca rase inferioare ce erau.

Dezordinea politica, economica si morala in care se gasea nu doar Germania, ci chiar Europa dupa Tratatul de la Versailles nu doar a facut posibila, ci chiar reclama un spirit puternic si mobilizator care sa poata canaliza energiile catre gasirea cat mai grabnica a unor solutii. Pentru realizarea ideilor marete, fie ca sunt pozitive, fie ca sunt negative nu este nevoie decat de un spirit foarte puternic, ceea ce era Hitler, doar ca unul distructiv.

In perioada in care Hitler a ajuns pe scena politica germana nu se poate spune ca Europa exista ca entitate, dar acesta dorea sa o construiasca, unul din visele sale fiind realizarea unei noi Europe. Germania trebuia sa renunte la politica sa coloniala si navala si la pretentiile universaliste exagerate in favoarea unei politici de cucerire europeana, de unificare a intregului continent si lichidare a dezordinii provocate de statele mici. Europa lui Hitler avea insa forma unei piramide a ierarhiilor raselor, in care principalul loc era ocupat de marele Reich (care cuprindea teritoriile cu populatie de rasa germana), urmat de protectorate (spatiul vital), satelitii de rasa germanica si alti sateliti. Marele Reich trebuia sa constituie nucleul civilizatiei si al culturii, educatia de tip nazist fiind considerata o formula de viitor. Cei mai reusiti reprezentanti ai rasei ariene trebuiau sa procreeze elita poporului germanic, care in decurs de o generatie sa ofere Europei clasa conducatoare. Celelalte natiuni nu interesau decat in masura in care puteau sluji interesele Germaniei. Ocuparea unei pozitii dominante in Europa ar fi asigurat prin ea insasi o pozitie dominanta in lume. Ca si Napoleon insa, Hitler nu a reusit, cu toate crimele sale, decat sa stimuleze patriotismul popoarelor pe care le-a atacat, sadismul sau nefacand altceva decat sa duca pana la extrem  eroismul sovieticilor. Paralelismul care se face adesea intre Hitler si Napoleon nu este valabil decat in ceea ce priveste imperialismul lor, mijloacele hegemonice prin care au vrut, ambii, sa realizeze Europa unita, nu si in ceea ce priveste rasismul, specific doar lui Hitler. In timp ce Napoleon mai poate face inca subiect de legenda, in cazul lui Hitler nu poate fi vorba de asa ceva.    

Chiar daca in 1935 Hitler declara ca Germania recunoaste granitele Frantei, ca a renuntat la orice pretentie asupra teritoriilor Alsaciei si Lorenei, ca nu va anexa Austria si nu va realiza Anchluss-ul, ca poporul polonez este deja o natiune constienta de sine, in 1939 va declara  razboi Poloniei si va intra in conflict cu toate aceste state. Daca intre 1939 si 1941 principalul pericol era considerat Rusia, odata cu intelegerea dintre acestea de a-si imparti sferele de influenta si statul polonez a disparut si orice divergenta privind politica externa, fiind chiar unite de opozitia ambelor fata de democratiile capitaliste occidentale.

Pana la cel de-al doilea razboi mondial ideile federaliste au constituit o preocupare destul de dispersata si uneori chiar utopica, abia dupa cel de-al doilea razboi mondial acestea materializandu-se in adevarate miscari federaliste. Acest eveniment din istoria Europei si a lumii va scoate federalismul din sfera ideilor utopice, cum era considerat pana atunci, oferindu-l ca o alternativa viabila pe scena politica europeana, meritul revenind intr-o masura suficienta activitatii sustinute a miscarilor federaliste europene postbelice mai ales in ceea ce priveste propaganda si sensibilizarea opiniei publice, in trecerea de la activitatea doctrinara la actiunea concreta si eficienta. Continuare a unor activitati antebelice, in 1941 in Anglia a fost fondata, de trei tineri necunoscuti, Federal Union, care in curand va obtine adeziunea unor personalitati engleze in domeniu, ca Lionel Curtis, lordul Lothian sau Barbara Wooton, devenind o miscare foarte puternica. Grupul de studii federaliste format pe langa aceasta miscare se ocupa cu precadere de problema suveranitatii nationale considerata ca prima cauza a razboiului. Aceasta putea fi inlaturata prin crearea unui guvern federal care sa se ocupe de afacerile comune statelor membre si sa lase guvernelor nationale pe cele specifice acestora. Razboiul va face ca grupul sa nu mai poata colabora iar membrii sa incerce sa lucreze tot mai mult pe cont propriu, unii dintre ei numarandu-se printre cei ce au contribuit la lansarea procesului de constructie a Comunitatii Europene.

Chiar si in conditiile razboiului pe continent au existat intelectuali preocupati de problema europeana, cel mai important rol avandu-l chiar prizonierii politici inchisi de regimul fascist italian in inchisoarea de pe insula Ventotene, rolul principal jucandu-l italianul Altiero Spinelli. Acestea era convins ca zilele suveranitatii nationale erau pe sfarsite, ca abolirea definitiva a diviziunii Europei in state nationale era principala problema care trebuia rezolvata si ca Europa va fi rezultatul progresului economic care va elimina frontierele nationale. Spinelli a fost influentat atat de colegii sai de inchisoare Ernesto Rossi si Luigi Einaudi (economist liberal), cat si de revolutionarii americanii Alexander Hamilton, John Jay si James Madison, artizanii federatiei americane, si de ideile engleze antebelice privind federatia europeana, ideile lor avand insa si o pronuntata nuanta socialista, ideologie ai carei simpatizanti erau. In 1942 prizonierii de pe Ventotene au creat o revista clandestina, Unita Europea, iar dupa caderea lui Mussolini au elaborat Manifestul federalist european, in care sustineau ca ²O Europa libera si unita va renaste procesul istoric al luptei impotriva inegalitatilor si privilegiile sociale.  Toate vechile structuri conservatoare care au impiedicat acest proces vor disparea. Pentru a raspunde nevoilor noastre, revolutia europeana va trebui sa fie socialista.² Totusi  Spinelli nu era de acord cu abolirea proprietatii private si deplangea principiul doctrinar conform caruia proprietatea asupra mijloacelor de productie urma a fi abolita. In opinia lui Spinelli printre beneficiile eliminarii statului-natiune se afla si posibilitatea apararii minoritatilor si a rezolvarii problemei balcanice. Europa unita trebuia sa aiba o armata proprie, autarhia economica, elementul esential al regimurilor totalitare, sa fie eliminata, iar statele sa aiba o autonomie suficienta pentru a desfasura o viata politica in conformitate cu caracteristicile lor nationale. O federatie europeana, spre deosebire de birocratia stalinista din Uniunea Sovietica trebuia sa aiba ca principii fundamentale federalizarea, socializarea si redistribuirea bogatiei.

O alta figura a europenismului dintre cele doua razboaie a fost francezul de origine ucraineana Alexandre Marc, colaborator al revistelor Esprit si L¢ Ordre Nouveau pana in 1938. Pentru acesta federalismul integral era singura solutie la criza economica, dar mai ales politica prin care trecea Europa. In anii ²40 a facut parte din miscarea de rezistenta, incercand sa o influenteze in spiritul ideilor federaliste, activitatea sa continuand si dupa terminarea razboiului. Acestuia i s-au alaturat alti doi mari teoreticieni federalisti danezul Henri Brugmans si elvetianul Denis de Rougemont. Acesta din urma, desi a colaborat cu toti cei mentionati inca din perioada interbelica, discursul sau europenist devine mai fervent abia dupa terminarea razboiului si revenirea din exilul din Statele Unite. H. Brugmans si-a inceput si el activitatea inca din perioada interbelica, actiunile sale intersectandu-se cu cele ale lui Spinelli si Marc in cadrul Miscarii Universale pentru o Confederatie Mondiala si a Uniunii Europene a Federalistilor, al carei presedinte a fost.

Incepandu-si activitatea in perioada interbelica, marcata si ea de o serie intreaga de evenimente care le facea dificila munca, Spinelli, A. Marc, H. Brugmans, D. De Rougemont au fost unii dintre teoreticienii sustinatori ai procesului constructiei europene de dupa al doilea razboi mondial.